Va anunt ca o sa fie un post lung…
Imaginile cu tibetanii impuscati de granicerii chinezi sunt ceva nou pentru Occident. Insa asemenea scene se intampla foarte des la frontiera Nepalului cu Tibetul. Probabil ca multi aplinisti le-au vazut dar au refuzat sa comenteze.
Gestul lui Alex Gavan si al lui Sergiu Matei de a face publica inregistrarea cu executiile dovedeste mult curaj. Pentru Alex, cred ca s-a incheiat perioada ascensiunilor in zona chineza din Himalaya. Si probabil pentru amandoi s-a incheiat orice posibilitate de a vizita China. Sper din tot sufletul sa ma insel, dar ei sunt acum dusmani ai marelui popor chinez, asa cum s-a intamplat cu orice individ care a incercat sa ridice problema tibetana in discutie (din ce imi aduc acum aminte, Brad Pitt pentru “Sapte ani in Tibet”, Richard Gere, Martin Scorsese pentru “Kundun“). So guys, you are in very good company!
Am cunoscut destul de multi tibetani in 2002 la Graz, refugiati sau nascuti in Nepal sau India. Cred ca acesti oameni filmati de Sergiu Matei nu incercau neaparat sa-l vada sau sa-l atinga pe Dalai Lama (asa cum se spune in reportaje) ci mai degraba incercau sa fuga din Tibet. Dalai Lama se intalneste cu absolut fiecare refugiat, este un obicei respectat cu strictete. Acest exod din Tibet in Nepal e ceva foarte obisnuit, spre disperarea autoritatilor chineze. Este din pacate si o incercare din care multi nu scapa.
Din pacate, China va spune ca oamenii treceau ilegal o frontiera aproape imposibil de controlat. Si de aceea s-a tras. In afara de “condamnarea diplomatica” a evenimentului, situatia nu se va schimba. Poate vor aparea si alte filme ale altor alpinisti care isi vor da seama ca o escalada pe Himalaya face mai mult mai putin decat a adauga un mic ajutor pentru cauza tibetana.
Ca budist tibetan, sunt foarte trist. Ca roman, pot spune ca sunt foarte mandru de Alex si Sergiu. Nu stiu cat la suta a fost difuzarea imaginilor un considerent comercial al postului si cat a contat decizia celor doi de a-si asuma anumite riscuri, rezultatul a fost impresionant.
As vrea sa-i intalnesc pe cei doi si sa le dau niste suveniruri pe care le-am cumparat de la tibetani. Nu stiu daca mai am prea multe pentru ca am tot facut cadouri dar sper sa mai am.
Pentru prima oara, singura tara nevizitata de Dalai Lama din Europa (adica Romania) face un pas important pentru cauza tibetana. Sper sa nu fie si ultimul…
Imagini din Tibetul de azi:
Boksuneun naui geot este primul film din “trilogia razbunarii” a lui Chan-wook Park. Dar o sa scriu despre el ca si cum nu as mai fi vazut nici un film din trilogie. Filmul e OK, dar iarasi nu exceleaza. Exista aluzii la lupta de clasa, la saraci si bogati, la capitalism si comunism. Unul din personajele principale este chiar activist intr-o grupare comunista din Coreea de Sud. Cei care pornesc lungul lant al razbunarii sunt cei saraci. Bogatul nu face decat sa-si ceara dreptatea. Pana la urma comunistii au ultimul cuvant, intr-un final ironic si cinic, gen Tarantino. Bine, putem remarca jocul camerei, inventivitatea regizorului, scenele dure (violenta pura), sentimentul razbunarii care “urla” in vinele celor implicati si pe care sigur l-am simiti si noi in viata de zi cu zi … dar mai mult de atat n-avem… Lots of emotions … and blood.
Acum, ca unul care a vazut toata trilogia, pot spune ca m-am cam plictisit de filme cu razbunari. Cel mai mult mi-a placut Oldboy, pe care il recomand, iar curiosii pot sa le vada si pe cele doua intermediare (de dinainte si de dupa Oldboy).
Cred eu ca morala e: ai grija ce dracu faci prin viata ca mereu un psihopat sta la panda. Si o sa devii ori o victima, ori la randul tau un psycho… Take care! 
Iata ce a cautat un nene pe Google. canibalism retete din carne de om.
The Lake House, adica pur si simplu Casa de pe lac sau Casa de langa lac (obiectiv, casa era cumva pe lac :D) e un film care incepe interesant si se termina destul de stupid. Cand doi oameni din dintr-un spatii temporale diferite (2004 si 2006) se intalnesc si pe deasupra sunt invizibili dar stabilesc mereu contacte, iar la sfarsit chiar reusesc sa se atinga, te intrebi in ce an esti. Mai ales ca filmul iti prezinta mereu date si ore dar spre sfarsit renunta a o mai face pentru ca probabil nici regizorul n-a mai inteles si a vrut sa termine odata si sa-si fixeze si el ceasul dupa GMT. Ce e interesant la filmul asta e ca nu stii cand trece timpul (ori muncisem eu prea mult inainte si asta era un film usor de digerat). Per total, e un film simpatic, o poveste de dragoste frumoasa dar nu incercati sa tineti socoteala anilor ca n-are sens. Sau, daca ati reusit, sa-mi spuneti si mie :P. Oricum, nu e cu fantome (asa cum am crezut dupa primele 30-40 min.)
Chinjeolhan geumjassi, adica Sympathy for Lady Vengeance nu te darama, dar nici nu te lasa nepasator. Nu te darama pentru ca scenariul nu este twisted ca in Oldboy (un mic exemplu) dar nu te lasa nepasator (cel putin ca barbat) pentru ca e vorba de o doamna :). Razbunatoare si deadly de felul ei… Ceea ce iti aduce aminte destul de repede de Kill Bill (filmul e facut in 2005, deci dupa Kill Bill). Plot-ul scartzaie in mai multe locuri, chiar din 10 in 10 minute, insa Chan-wook Park este un regizor care stie sa se joace cu imaginile, muzica si implicit cu sentimentele.
Avem situatii comice, avem situatii cinice, avem o executie rituala, un fel de “judecata satului”, insa filmul ramane undeva pe la 6.8/10. Merita vazut oricum, subtilitati exista si e pacat sa nu le traiti. Pentru ca Chan-wook Park sigur stie sa te faca sa traiesti la maxim un film, chiar si cu un scenariu destul de predictibil.
In seara asta am mers cu un taximetrist care a trecut MEREU pe rosu. Am si stat de vorba cateva minute dupa ce cursa s-a terminat, eu cerand explicatii… E simplu dom’le: el nu vede rosu sau verde, el vede prioritate sau cedeaza. Logic, nu?
merita toti banii… in cazul meu, cam 100 de lire sterline. Am aflat mai tarziu ca cica DVD-urile astea s-ar gasi si pe DC++. I don’t care. Azi mi-am pierdut efectiv toata ziua uitandu-ma la extra-features din sezonul 4 (singurul care a venit deocamdata, urmeaza pana vineri restul).
Deleted scenes, bloopers, cometarii si istorioare simpatice la aproape fiecare episod + inca o gramada. E funny sa-l vezi pe George Constanza acum cu barba, pe Kramer imbatranit (seamana cu un bunic) pe Seinfeld mai grasut decat in film iar pe Larry David mai grasun decat este acum. Si Newman a reusit o perfomanta, a slabit extrem de mult fata de cum arata in serial.
Mai apar Larry Charles si Kenny Kramer (personajul real dupa care Larry David l-a “creat” pe Cosmo Kramer). De abia astept sa vina si celelalte DVD-box-uri (sezoanele 1,2,3,5 si 6).
Un comentariu de la Nona de pe blog.
2. anonimul | October 2nd, 2006 at 10:01 pm
inca obo?! astept cu sufletul la gura de 19 zile urmatorul blog…
ma intereseaza f tare diminetile si serile tale si mai putin motanul conte sau cartile necitite.
Nush de ce, dar mi s-a parut asa de funny….
Nu-l putem compara cu “Four Rooms” pentru ca cele trei filmulete aflate in compilatia “Three Extremes” nu au legatura unul cu celalalt. Putem avea un numitor comun, totusi: copiii. In fiecare parte avem copii, chiar daca se leaga de pedofilie, canibalism si in final abuz si/sau pedofilie. Se pare ca asiaticii au o feblete pentru copilasi in filme horror (vezi Ringu, precursorul celebrului “The Ring”).
Ceea ce este realmente interesant in cele trei parti se leaga de diferentele izbitoare dintre cei trei regizori. Avem la inceput Japonia, apoi China si in final Coreea de Sud. Cu adevarat, trei extreme. Oricum, nimic nu este horror ci mai degraba socant, revoltator, scarbos, visceral.
Three Extremes este compus din 3 filmulete, “The Box” (japonez), “Dumplings” (chinez) si “Cut” (sud coreean).
Takashi Miike ne aduce un film fresca, parca mai intai desenat si apoi transpus pe ecran, care se sfarseste extrem de subtil. Este si filmul in care se vorbeste cel mai putin din toata trilogia si care comunica aproape exclusiv prin imagine.
Chinezul Fruit Chan, cu ale lui “dumplings” facute din carne de fetus reuseste sa ne socheze indeajuns de mult incat sa renuntam la a mai merge la un salon de frumusete. Pentru ca, asa cum arata si filmul, solutia e mult mai simpla 
Ar fi trebuit scris: kids, do not try this at home (with your mom…). Lasand gluma la o parte, filmul este o palma cu un probabil efect moralizator.
“Cut!” si s-a mai dus un deget al pianistei (la propriu). Cam asta e laitmotivul ultimului film din trilogie, regizat de Park Chan-wook si pe care recunosc ca nu l-am prea inteles in totalitate. Este de altfel si cel mai “bloody” dar si cel mai comic. Monologul “ratatului” probabil ca isi are rostul lui, insa finalul cred ca e stiut si inteles doar de regizor (asta e o chestie misto, personajul principal din film fiind tot un … regizor). Oricum, merita cu prisosinta a doua vizionare, macar pentru clarificarea lucrurilor…
Asadar, daca v-ati saturat de Hollywood, bagati mare cu asiaticii, nu o sa regretati
Asta seara, vizionat Lucky Number Slevin. M-am uitat de 3 ori la dvd ca sa vad cat mai e din film. Pana la urma, the movie delivers … something … Pacat ca totul incepe sa se clarifice la final. Ma rog, e un film despre razbunare, iar regizorul incearca sa para simpatic copiind ceva din Guy Ritchie (cel putin asa mi s-a parut mie). Un mic abuz de glume gen “Snatch” care nu merg deloc cu atmosfera plina de “dramatism” a filmului. Filmari la fel de interesante, pacat ca-s copiate dupa acelasi Ritchie. Plot-ul filmului e destul de bine croit dar nu indeajuns ca sa poata sa ne si faca sa stam in fata televizorului. Eu am stat pana la sfarsit pentru ca eram curios, nu pentru ca mi-a placut atat de mult. Deci… 6/10.
Maine urmeaza maestrii asiatici cu Three Extremes (Takashi Miike, Fruit Chan, Park Chan-wook - hello maestro!)
