Azi l-am dezhumat pe bunicul Gicu. Asa il stiu eu. Tata lu’ tata. Tot ce-mi aduc aminte despre el: inalt, slab si cu o expresie binevoitoare. Aveam patru ani cand a murit. Azi a fost ziua in care bunicii au fost reuniti cu familia. Acum toata lumea e in acelasi loc. Am dus in mana dreapta urnele cu bunica si bunicul, iar in stanga sacul cu osemintele bunicului Gicu. Funny, isn’t it? Serios. Cand eram mic ma duceau ei de mana, acum eu ii duc cu ambele maine pe toti trei.
O dezhumare e o experienta interesanta. One of a kind. Inhumarile sunt mai dese, dezhumarile mai rare, de aia e bine sa nu le ratezi. Nu e nimic morbid sau macabru, e pur si simplu interesant sa vezi ce-a mai ramas dintr-un om dupa 25 de ani.
Groparii au un umor aparte. Fara umorul lor probabil ca dezhumarile ar fi foarte scary. Ma uitam in groapa si intrebam: aia ce e? dar aia? aia sunt omoplatii? ah, nu? osul sacral? aha, uite o mana… etc
Groparul a fost simpatic. Era moldovean. Dupa ce mi-a aratat in amanunt ce a mai ramas din bunicu’ (nu mare lucru) mi-a pus si “piciorushilii” la sfarsit dar si cravata (care ramasese intacta). Coastele s-au prezervat cel mai bine. Totul a intrat intr-un sac nu foarte mare dar indeajuns de mic ca un os sa te atentioneze mereu cand puneai mana pe sac: hei, eu sunt aici, ai grija cum ma duci la noua locatie!
Deci am transportat cu masina doua urne (dintre care cea a bunicii nu se inchidea si au trebuit masuri suplimentare ca sa nu o adun dupa aia cu aspiratorul) si un sac cu oase intre scaunul meu si bancheta din spate.
Continuumul budist e singura posibilitate de a vedea si simti rational prima dezhumare la care iei parte. Dupa aceea probabil ca totul intra in rutina (cum e la gropari) si nu mai conteaza prea tare. Iar a gasi momente hazoase in aceasta avalansa de ciudatenii e singura solutie pentru a nu avea cosmaruri noaptea. In fond, de ce ai avea…?
Leave a Reply