Titlul e oricum o prostie 
Nu exista versus Azi am (re)vazut filmul lui Stone, impins oarecum de o stare latenta ramasa dupa ce am vazut “No Direction Home” (thanks Catalin).
Well, ce-as putea spune…? Despre film: Stone stie cum sa te atinga la punctul sensibil… Imi place asemanarea dintre samanii indieni si Morrison. Iti da impresia ca Morrison e un om nascut in timpul nepotrivit. Probabil ca acum 3000 de ani ar fi intemeiat o religie despre care am fi citit noi acum… Lasand la o parte exagerarile filmului, asemanarea cu Dionysos este perfect plauzibila. Am un mare respect pentru oamenii care lasa ceva in urma si se duc implacabil spre sfarsit, aproape constient… It’s a touch of genius. Budist fiind, imi dau seama ca nimic nu e intamplator iar faptul ca Jim a ajuns direct in Père Lachaise nu este o ciudatenia a destinului…
Totusi, cred ca Morrison a fost obsedat de propria-i imagine. Doar a studiat filmul. E normal. He was a pretty boy also, spre deosebire de Dylan, un tip mai degraba ciudat si care nu cauta faima. Jim a decis sa parcurga rapid drumul si sa se stinga la inevitabilul impact cu stilul de viata pe care-l ducea. Dylan a mers regulamentar inainte (he was a jew after all, stia el mai bine). Daca ar fi sa aleg intre muzica Doors si muzica lui Dylan, mi-ar fi foarte greu.
Dylan e mai cerebral, Doors lucreaza mai mult cu emotiile si haosul.
Si totusi Doors te ating acolo, undeva, in strafundul fiintei si e greu sa scapi de vraja lor.
De la Dylan as alege “Hard Rain” iar de la Doors “The End”.
PS. Iata un post total incoerent 
Leave a Reply