Azi, stand la stop la Hasdeu am vazut o batranica. Nu din aceea care iese pe canicula ca n-are ce face. Feelingul era altul. Statea la umbra unui panou publicitar si isi tragea un pic sufletul. Mi-am dat seama brusc ca aduce cu bunica. Cea care m-a crescut si care a murit anul trecut. Era o batranica simpatica, fara impopotzonari inutile si penibile, care stia ca trebuie sa ajunga undeva pentru ca cineva o asteapta. Cineva, probabil un nepotel cu parintii mai mereu la munca, depinde intr-un fel de ea. Isi tragea sufletul acolo, cu mana pe piept, si o pornea mai departe. Si asa brusc, cand s-a pus verde, mi-am amintit de bunica. Gandul nu a fost unul calm, ci a fost un tsunami.
Bunica mea s-a nascut in Basarabia, intr-o familie cu 11 copii. Unul a fost deportat in Siberia si nu s-a mai auzit de el. Restul fratilor s-au ajutat intre ei chiar si pana in ultimele clipe. Bunica a fost un om cu capul pe umeri. N-a fost deloc materialista si totusi nu i-a lipsit absolut nimic. Aceasta este legea de compensare a vietii. Bunica m-a crescut, bunica si-a tras sufletul prin parcul 23 august, a strans din dinti si a mers mai departe pentru ca eu aveam nevoie de ea.
Bunica era cea care intotdeauna avea prajituri sau placintica pentru mine si tot de la ea nu aveam cum sa plec cu mana goala. Tot ea facea cozonac pentru tot blocul pentru ca era prea buna sa-i refuze pe aceia care, dupa propriile ei vorbe, nu se pricep sa faca, dar au “dreptul” la un cozonac bun.
Bunica m-a invatat sa fiu tolerant si sa ajut oamenii cat pot. Isi dadea si ultimul ban din casa fiind convinsa complet de ideea ca “ceva bun se va intampla” si va iesi din dificultate.
De prin 2003, a zis ca vrea sa moara. Nu-i mai placea, nu-si mai gasea un rost, se credea neputincioasa. Eternele probleme ale batranilor. Sper din tot sufletul ca am reusit s-o ajut atat cat am putut. La un moment dat, s-a hotarat ca e prea mult, ne cauzeaza prea multe probleme si s-a decis sa moara. In cel mai normal sens al cuvantului. O moarte fara dantelute inutile si melodramatice. Acum era, peste cinci minute s-a dus intr-un loc mai bun, asa cum si-a dorit mereu. Fara dureri.
Bunica a facut parte din vechea garda de oameni, pe care majoritatea i-am avut bunici si care aveau bunatate si bun simt din plin, chiar daca nu au fost decat pana in Bulgaria sau nu au citit prea mult la viata lor. E bine sa ne amintim de ei si sa incercam, atat cat putem, sa fim ca ei…
July 11th, 2006 at 2:15 pm
Bunicii mei s-au nascut in Ucraina si au trait in Basarabia. Iar atunci cand a venit momentul deportarii au reusit sa fuga in Romania, fara haine, acte sau orice altceva. Restul familiei s-a imprastiat. O parte in Siberia si restul nu se stie pe unde. E interesanta aceasta acceptare a mortii. Am vazut ceva similar la sora bunicului meu care intr-o zi a spus: “eu nu mai am de ce sa traiesc. mi-a ajuns”. A doua zi a murit. Oare o fi atat de usor ?
July 11th, 2006 at 7:33 pm
of, ce frumoasa insemnare!