Ma uitam zilele trecute pe niste pagini (multe de tot, imprastiate pe tot netul) care vorbesc de sindromul Down. Nu, nu e vorba de bebeul meu. Bebeul meu are doar un soft marker care nu inseamna cam nimic in momentul de fata iar in viitor speram sa dispara complet acest indiciu nesemnificativ. Insa (o sa scriu despre asta) cand astepti un copil ai motive sa o mai iei razna, pentru ca realizezi ca toata stiinta asta medicala e bazata pe statistici. Esti parte a unei statistici si speri din tot sufletul sa nu cazi in acei 1-2% de rau augur (veti vedea cat de aiurea suna ce-am scris aici in lumina lucrurilor scrise mai jos).
Cum spuneam, ma uitam la cate teste si proceduri se fac pentru detectarea sindromului Down. O gramada de sarcini intrerupte pentru ca exista sansa nasterii unui copil handicapat (uneori fatul are probleme, alteori fatul avortat e complet sanatos).
Ceva nu e bine aici, totusi. Nu poti sa spui ca nu-i intelegi pe oamenii care nu-si doresc un copil handicapat. Nimeni nu-si doreste un copil cu probleme. Dar inchipuiti-va un copil cu sindromul Down ajuns la maturitate, care sta si citeste pe net despre multitudinea de proceduri facute pentru ca el sa nu fi avut sansa sa existe.
Imaginati-va ce ar putea fi in mintea lui, intelegand ca este rezultatul unor erori. Mai are sens sa-i spui ca este “la fel ca ceilalti”? Nu va mai pricepe, va stii intotdeauna ca este un copil de care parintii ar fi scapat imediat, in cazul in care ar fi stiut.
Partea trista, pe care noi nu o intelegem, e ca majoritatea sunt, in ciuda aspectului diferit, oameni absolut normali. Sunt oameni. E nasol.
Nu e fair play.
UpDown este numele unei fundatii pt copii cu dizabilitati fizice si mentale.
Leave a Reply